Încremenire în timp

(că tot v-am zis că am obsesia asta, cu trecutul)

Auzisem cândva un interviu cu Goran Bregovic. Desigur şi întrebări despre războiul din fosta Iugoslavie. Răspunsul lui m-a impresionat până la lacrimi (am mai scris despre asta cândva). Spunea el că suferă mult pentru că războiul i-a distrus parte din trecut. Casa natală i-a fost distrusă de bombardament şi distruse i-au fost şi amintirile: alubume cu fotografii, caiete, jurnale. Nu mai exista camera copilăriei sale în care mereu se întorcea cu drag.
Cred că am plâns pentru că eram şi eu în aceeaşi situaţie (desigur, alte circumstanţe). Tare aş vrea să ştiu că există un "acasă" al copilăriei. Că există o cameră ce păstrează în ea ceva din copilăria mea, din mine. O cameră în care să mă întorc, din când în când, cu drag.
Cred că simt acum mai puternic această lipsă petru că, mai nou, nici camera adolescenţei mele nu mai e. Cu asparagusul ei, cu biblioteca, cu uşa veşnic plina de citate/însemnări/amintiri. Camera aceea în care veneau mulţi prieteni şi unde covorul ne era şi masa, şi scaun, şi pat. E drept, cât încă mai puteam merge în camera mea (devenită birou pentru tata) mă simţeam străină. Uneori nu simţeam nimic, de parca nici nu ar fi fost spaţiul meu ani buni. Dar erau unoeri clipe cand, fără să închid ochii, simţeam trecutul, îi simţeam mirosul, culoarea...viaţa.
Da. În ciuda dragului meu pentru "a pleca undeva, oriunde" şi a trăi mereu veşnice reînceputuri (în care să fiu altfel, să nu mai fac aceleaşi greşeli, să...), în ciuda tuturor acestor dorinţe simt nevoia de stabilitate. Simt nevoia unui loc unde să mă întorc. Un loc încremenit în timp.